Intr-adevar, e ca o pictura, ca o acuarela mai degraba. Da, am trait candva intr-o acuarela si eu dar intr-o zi nebuna furtuna a ravasit totu-n cale, nuantele s-au amestecat, totul s-a naruit. Dar a existat candva acea sclipire-n ochi, acea stralucire si lacrima de fericire. Poveste plina de culori ce-a fost "prima" si Parea a fi "ultima", ce naste mereu intrebarea: oare a fost "singura, eterna iubire"?

Se intampla uneori sa citesti scrierile cuiva si sa te simti ca si cum ti-ai privi imaginea reflectata-n oglinda, ca si cum ti-ai fi vazut trairile si gandurile asternute de mana altcuiva. Poate parea o exagerare, insa scrierea asta a ta, ca si penultima, m-a facut sa zambesc, stiind ca "nebunia" aceea atat de speciala si de frumoasa exista pentru unii dintre noi, putini, dar e important sa stii ca nu esti singur..ca undeva, in acelasi oras cu tine, sau intr-u colt mai mult sau mai putin indepartat sunt oameni strabatuti de ganduri, trairi care-ti sunt atat de cunoscute, atat de-apropiate...

Probabil ca starile despre care s-a vorbit au fost traite si retraite de multi dintre noi. Poate ca difera personajele, circumstantele, dar, sub anumite aspecte, povestea este intotdeauna aceeasi. S-au spus aici povesti triste, e-adevarat, nu stiu care sunt cele mai potrivite metode, dar nu poti ramane suspendat intr-o clipa demult traita. Cineva mult mai intelept spunea ca daca traiesti in trecut, in fiecare zi mai mori cate putin. Si-i la fel de adevarat ca fiecare dintre cei dragi care la un moment dat pleaca de langa noi, fiecare ia cu sine o parte din sufletul tau, apare sentimentul golului, te simti pustiu si pare ca niciodata nu va mai fi bine. Cumva insa, se pare ca cel mai vechi "leac" din lume ramane tot timpul - care actioneaza uneori prea lent, dar care pana la urma ia cu sine durerea aceea intensa ce nu te lasa sa traiesti.
Povestea mea...am trecut prin aceasta perioada despre care vorbesti, Luiza, am depasit-o, acum insa mi-e teama ca eu voi fi "calaul"..si asta doare la fel de tare. Pe neasteptate-a aparut in calea mea un "el", totul a fost bine pana cand am aflat ca el este..bolnav si ca-i vorba despre ceva ce ne-ar putea afecta pe amandoi pe viitor, ceva de care nu va scapa niciodata. E-un fel de loterie.. ar putea fi bine, ar putea fi rau,suntem la-nceput, si cu siguranta daca il voi indeparta, trebuie s-o fac cat mai repede. Dar nu pot. Lupta asta continua intre ratiune si suflet este chinuitoare. Si iata ca daca-n trecut aveam senzatia ca nimic nu te marcheaza mai puternic decat ca cel iubit sa plece de langa tine, ma regasesc astazi la o rascruce..nu stiu care-i drumul potrivit si mi-e teama ca, desi constientizez ca unul dintre drumuri ar putea fi gresit, il voi alege pe acesta din urma pentru ca sufletul va infrange ratiunea. Si totusi, dupa cele povestite mai sus, ma detasez de tristete, ma regasesc zambind din pricina acelor lucruri marunte pe care de multe ori nu le observam...o pasare s-a asezat pe pervazul ferestrei, ochii mei curiosi o urmaresc, colegul de la celalalt birou spune ceva amuzant..si chiar daca uneori zilele seamana-ntre ele, fiecare-i altfel..E pur si simplu..Viata..

Poate am fost prea evaziva, poate nu m-am exprimat suficient de clar. Ideea era ca am fost si sunt tentata sa ma resemnez, ajungi intr-un moment in care obosesti si esti tentat sa capitulezi. Am ajuns de cateva ori in acest punct, dar l-am depasit, de fiecare data a fost ceva care m-a tras la suprafata, am continuat. Moartea nu-i niciodata o solutie, oricat de intunecat ar fi cerul. Ceea ce nu stiu este cum poti renunta la un om drag, atunci cand constientizezi inca de la inceput, ca vei suferi alaturi de el, ca oricat l-ai iubi, nu-l poti ajuta. Te protejezi de-o suferinta viitoare mai intensa resemnandu-te sa fii singur?
Luptator este intotdeauna cel puternic, echilibrat, care gaseste intotdeauna resurse interioare in primul rand, apoi exterioare. Esti lovit te ridici, esti lovit iar si iar...si-ncepi sa-ti pierzi din putere, din speranta, si-n fiecare zi resursele acelea se-mputineaza..si vine ziua in care-ti spui ca, probabil, e inutil sa te mai inversunezi si sa mai lupti, dispare motivatia. Poate ca nu te resemnezi atata vreme cat exista Ceva, Cineva pentru care sa zambesti, care sa te determine sa mergi mai departe. Dar fiecare cadere doare, apare teama...Si-atunci cum e mai bine? Cum reusim sa ne pastram flacara sufletului vie, cand furtunile o sting de-atatea ori? O lasam sa piara sau ne incapatanam s-avem grija de ea? Si daca nu esti acea persoana puternica care nu se resemneaza niciodata, no matter what, cum faci fata?

Multumesc pentru aprecieri. Poate m-a influentat un pic si Nichita:) pentru ca, trebuie sa recunosc, e unul dintre poetii mei preferati. Cat despre sfaturi, chiar daca scrierile mele sunt traversate de-o unda de melancolie, incerc sa ma bucur de viata. Au fost si momente bune, su fost si mai multe cele rele..uneori e greu sa treci peste deceptii..dar, incerc sa ma ridic de fiecare data.
Numai bine si tie