Am sesizat demult o usoara indulgenta a unora dintre cei care au plecat fata de noi, cei ramasi. Daniel Racovitan, in comentariul lui, are trei paragrafe de circumstante atenuante si pe toate trei le incheie cu “nu sunt de condamnat”. In unul dintre ele vorbeste de comoditate - “e mai simplu sa stai la mamica acasa si sa mananci cartofi prajiti cu salata” decat sa-ti iei inima-n dinti si sa pleci. E drept si asta.

Personal, nu ma deranjeaza cei care ma judeca, gandind ca a ramane in Romania e o greseala fundamentala. Eu cred doar ca e o optiune strict personala care nu ar trebui judecata - la fel ca si aceea de a pleca. Fara indoiala ca in multe cazuri, la cei care raman e vorba de comoditate, de frica, de fel si fel de inertii. De asemenea, fara nici o indoiala, a pleca e fara discutie un act de curaj - as zice unul temerar, chiar. Intotdeauna i-am admirat pe cei care si-au gasit loc intr-o lume straina cu degetul pe harta si cu dictionarul in mana, invatand umiliti, la 30 de ani, cum se umbla cu cardul sau cum se trage apa la WC, strangand din dinti si castigand, cu truda multa, respectul celor din jur.

Eu n-am ramas, cum zice Radu Herjeu despre unii romani, pentru ca m-ar interesa mai mult “binele societatii decat de numarul masinilor pe care si-l pot permite”. Or fi si unii care raman din patriotism, desi ma indoiesc - patriotismul lor are probabil fel de fel de reprezentari concrete. Ar fi, in ce ma priveste, o ipocrizie sa-i dau cu “binele societatii” si mi se pare, de altfel, ca schema care opune binele societatii (adica o chestie profund morala si inaltatoare, vezi bine) materialismului si consumerismului (plec sa traiesc mai bine, ma doare undeva de patrie) e cel putin la fel de artificiala si de nenuantata ca si cea care-i opune pe toti cei care pleaca (curajosii) tuturor celor care raman (lasii si nevrednicii).

M-am saturat si eu de toate mizeriile pe care Romania ni le serveste, de la gunoiul de pe strada pana la functionarii publici nesimtiti, de politica asta infecta, de multe altele - dar nu pentru binele societatii am ramas, asta e sigur.

E greu de spus de ce am ramas, totusi, in cateva cuvinte. Meseria mea e legata de limba romana, de exemplu. Am parinti aici. Am prieteni care-mi umplu viata si fara de care nu mi-ar fi asa bine. Am si prieteni care au plecat si-mi tot scriu mail-uri: unii sunt multumiti si fericiti si-si adora patriile adoptive, altii scriu mesaje sentimentale, de dor si jale, vorbind de-o Romanie idilica, cu oameni vrednici si prietenosi, nu ca occidentalii imputiti care n-au suflet, bla, bla. De obicei, acestia din urma vin in vacanta la neamuri si pleaca inapoi impuscati - si-au luat doza de Romanie, le ajunge macar un an, dupa care incep din nou sa lacrimeze. Dintre prietenii care-au plecat, unii s-au intors. Am de exemplu un prieten care a stat in Statele Unite 3 ani, a muncit cu acte in regula in publicitate, castiga 3000 de dolari net “pentru inceput”, si s-a intors, cu tot cu nevasta. Poate pleca oricand inapoi, dar ezita. Inca nu l-am intrebat de ce, - mi se pare ca am inteles, oarecum.

Nu stiu de ce nu plec, de fapt. Cred ca pentru ca nu-mi doresc asta. Unii isi doresc, au curaj si pleaca. Unii isi doresc, dar n-au curaj, nu-s calificati, etc. si raman. Si mai sunt o categorie, din care cred ca fac si eu parte, care sunt instruiti, s-ar descurca, dar nu-si doresc - si astia raman. Inca mai am, de exemplu, viza de Statele Unite pe pasaport - expira in 2008. N-am obligatii, copii etc., nu ma sperie chiar asa greutatile, foame am facut - n-ar fi nimic nou - despre Romania n-am o parere prea buna, si totusi nu plec. Nu e vorba nici de comoditate, nici de lasitate. Nici de resemnare mioritica - una dintre putinele si jalnicele noastre contributii la spiritualitatea omenirii. Bani de-un avion si de trait o vreme as gasi - vand casa si o iau de la capat, la urma-urmei.

Nu cred, de fapt, ca-mi doresc sa traiesc in alta parte - nu trebuie sa intelegeti insa ca mor de dragul Romaniei, nici pe departe. Mi-a placut pe unde-am fost - si in Europa, si in America. M-am simtit bine. Fac parte dintre cei care n-au fost socati la revenirea in Romania - probabil pentru ca n-am uitat nici o clipa cum e, de fapt, tara asta - cat de insuportabila si de nedigerabila poate fi, de cele mai multe ori. Ce caraghiosi putem fi, cateodata! Ce stupizi si ridicoli sunt reporterii care prind cate-un strain venit cu cine stie ce treaba si-l intreaba repejor: “Ce parere aveti de Romania?“. Ce complex specific romanesc, de om trait in fundul unui catun, care vede vreun trecator pe bicicleta si-l intreaba fuga-fuga ce parere are de satul lui! Ii place? Si daca ii place, ce anume ii place? Si din toate lucrurile care-i plac, ce anume ii place cel mai mult si mai mult? Nu-i asa ca oamenii sunt ospitalieri? Ca branza e buna? Ca cerul e albastru? Ca padurile, raurile, dealurile, florile si toate bunatatile din jur sunt nemaipomenit de frumoase, ca nicaieri in lume?

Ei, si cu toate astea stau aici, in tara asta necajita, proasta si ticaloasa, care e ca un sat din care cei rasariti pleaca sa invete carte la oras si nu se mai intorc niciodata. Sau se intorc cu pantofi de lac si costum bine croit si privesc cu duiosie casa parinteasca, intrebandu-se de ce oare acum li se pare asa de mititica si inghesuita.

E oare de condamnat? Daca voi credeti ca e, atunci condamnati-ma. Nu-i nici o suparare. E optiunea mea si, asa inexplicabila cum va poate parea, mi-o asum. Poate o sa mi-o schimb - nici asta nu-i exclus, catusi de putin. As vrea sa-mi doresc si eu, asa cum v-ati dorit voi, sa plecati - mi-ar fi mai simplu sau, oricum, mai limpede.

Daca mi-ar sta in putere, i-as pune intrebarea cu plecatul lui Andrei Plesu, de exemplu. Eu nu plec pentru ca nu mi-e clar pe ce lume traiesc. Altii ca nu stiu sa faca nimic folositor. Altii ca se tem de esec, ca au parinti bolnavi, ca n-au putere s-o ia de la capat. Dar de ce nu pleaca unul ca Andrei Plesu? L-ar primi, fara nici o indoiala, orice universitate occidentala. Vorbeste limbi straine de-i da pe spate pe nativi. Are de toate: e destept, instruit, are farmec, har, tot ce-i trebuie.

Noi suntem niste oameni obisnuiti, cu micile noastre meschinarii si neputinte. Dar desteptii nostri, ei de ce nu pleaca? De ce stau si inghit porcarii, intr-o cultura marginala, si-si consuma nervii urmarind la TV panaramele agramate care le fac legi si lor, putinii romani care-ar face senzatie prin Europa?

Imi cer scuze, nu mi-am dat seama ca n-am dat detalii. Se stie ca in puscariile comuniste au murit cu miile. Elisabeta Rizea n-a murit sub tortura, dar pentru mine e unul dintre simbolurile rezistentei anti-comuniste din Romania.

O taranca de la munte care a invins, singura, Securitatea - asta a fost Elisabeta Rizea. Satul ei, Nucsoara, nu a putut fi colectivizat niciodata. “Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”, spunea intr-un interviu. Au torturat-o, au condamnat-o, au supravegheat-o 30 de ani si n-a spus nimic. Nu a scos o vorba despre rezistenta in munti, organizata la sfarsitul anilor ’40 de “partizanii” (cum le spunea ea) Arsenescu si Arnautoiu, desi a fost un om-cheie al miscarii anti-comuniste. Dupa cum spune si anuntul “Academiei Catavencu”, pentru un singur sat, Nucsoara, “Securitatea a mobilizat timp de zece ani cel mai mare numar de securisti pe cap de locuitor din intreaga istorie a represiunii”.

Interviurile cu Elisabeta Rizea pe care posturile de televiziune le-au difuzat dupa ’90 au tulburat multi oameni din Romania - printre ei, si pe mine. Am vazut atunci o femeie batrana si plina de verva, care povestea cu o seninatate coplesitoare cum au chinuit-o comunistii si cum i-a invins pana la urma. I-au smuls si parul din cap, dar n-au reusit s-o clinteasca.

S-a scris mult despre ea - Humanitas a publicat cateva carti, Alina Mungiu a scris in colaborare cu Althabe Gerard un volum, “Secera si Buldozerul: Scornicesti si Nucsoara. Mecanisme de aservire a taranului roman” in care analizeaza, comparativ, comportamentul oamenilor din satul Elisabetei Rizea si din cel al lui Nicolae Ceausescu.

Cand a murit, si “The New York Times” a dat o stire. Pe Internet n-am gasit, la o prima cautare, mare lucru. Aveti mai jos cateva link-uri. O sa va mai dau detalii, sper eu lamuritoare. Initiativa “Academiei Catavencu” mi se pare de exceptie. As crapa de satisfactie sa vad pe soclul lui Lenin statuia unei taranci incapatanate, care a dat de furca politiei politice un deceniu incheiat. Si tare as vrea ca istoria noastra sa fi fost plina de Elisabete Rizea. Daca avem numai una, s-o stie atunci toata lumea.

http://www.romanianleader.com/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=284
http://www.romfest.org/rost/rizea.shtml
http://www.romfest.org/rost/oct2003/erizea.shtml
http://www.ziaruldeazi.ro/faptdivers.asp
http://www.nytimes.com/2003/10/10/obituaries/10RIZE.html?ex=1074315600&en=0b20088e538ce4f5&ei=5070

Divaghez.... dar parca de vreo cativa ani, pentru mine, Craciunul si-a pierdut ceva din farmec – vorbesc de emotia acea muta, incordata, pe care o traiam an de an, facand pregatiri febril, dar cu sfiosenie, cu discretie, cu retinere, ca sa ma pot bucura bine in seara de Ajun.

Dar cum Craciunul incepe de la sfarsitul lui noiembrie, clinchetele de clopotei, mos-craciunii de peste tot, reclamele, brazii, colindele, sclipiciurile, toate astea imi cam strica bucuria. E totul prea strident, prea ostentativ, prea "in gura mare".

Da’ suparare mai mare decat buletinul meteo totusi n-am – tot aud c-o sa avem aici, in Romania, un Craciun noroios.

Cat despre soare, bananieri si plaja de Craciun – nu stiu ce sa zic... Varianta traditionala ramane pentru mine preferabila, cu tot cu frigul asta nesuferit, cu colindatori mici si incotosmanati, cu fularele spanzurand aiurea la gat. Trebuie sa fie amuzanti totusi oamenii in tricou si pantaloni scurti cumparand brazi, incarcati de pachetele poleite si primind in case cate un Mos Craciun congestionat, exasperat de transpiratia care i se prelinge pe sub barba.

Radu,

Iti marturisesc ca n-am fost niciodata “fan” Radu Herjeu, dar nici antipatic nu mi-ai fost – am fost doar unul dintre telespectatorii care te urmareau mai ales ca sa vada care mai e treaba prin lume. Daca mi-a placut vreodata ceva in mod deosebit la tine a fost un lucru (care nu-i de ici-colea) – mi s-a parut ca ti-a fost intotdeauna strain vedetismul de doi bani al celor mai multi oameni de televiziune din Romania. Am si eu cateva curiozitati:

1. Zici ca ai facut facultatea “intre epoci”. Ce facultate? Cum ai ajuns la Antena 1 si care au fost primele tale experiente acolo? Ai fost direct prezentator de stiri? Ai facut altceva inainte?
2. Inteleg ca ai predat la o facultate privata de jurnalism. Ce anume? Care e specializarea ta?
3. Spune-mi ce crezi tu despre specia asta noua numita pompos “vedeta de televiziune”. Eu as zice ca cei ce intra in categoria “vedetelor de televiziune” nu sunt, cu unele exceptii, fireste, decat niste meseriasi angajati sa faca o treaba – faptul ca treaba aia se petrece “la televizor” ii propulseaza repede spre un statut pentru care nu sunt pregatiti. Personal, inca imi mai amintesc de cateva “vedete” care erau in voga acum 3-4-5 ani si de care azi nu-si mai aminteste nimeni. Si mai spune-mi cine crezi ca ar fi, in opinia ta, o vedeta de televiziune autentica din Romania?
4. In privinta stirilor: eu urmaresc regulat BBC World Service, uneori CNN si TV5 (asta-mi ofera cablistii din cartierul meu). Sambata, m-am uitat toata ziua la revolutia din Georgia. Ore in sir am urmarit posturile straine si nu mi-am dat seama ce pareri personale aveau reporterii ori prezentatorii lor despre ce se intampla acolo. Am dat pe TVR, PRO TV si Antena 1 si in 3 minute am inteles care de ce parte a baricadei este. Stirile de la televiziunile romanesti te violeaza, te obliga sa fii de acord ca lucrurile sunt bune sau rele in functie de parerile celor care scriu stirile – cel putin asta vad eu, ca simplu consumator. Dar as vrea sa stiu ce crezi tu, ca “insider”, despre stirile de la televiziunile romanesti, despre cum sunt facute, despre diferenta profesionala (aici nici nu e vorba de deontologie, e vorba de reguli) dintre buletinele de stiri de la noi si de prin alte parti.
5. Se formeaza oare un nou val de jurnalisti, care sa schimbe, cu timpul, televiziunile romanesti? Poate il vezi macar tu, de la catedra de la care predai. Povesteste-ne despre experientele tale de profesor.

As vreau sa stiu ce ganditi despre fotojurnalismul romanesc. Citeam nu-mai-stiu-pe-unde ca intotdeauna cel care conduce un ziar va pretui mai mult un reporter decat un fotoreporter. Un redactor sef nu e, la urma urmei, decat un reporter mai experimentat, adica un om care e obisnuit sa lucreze cu cuvinte, nu cu imagini. Iar, fotoreporterii nu ajung, din pacate, redactori-sefi :(

Pesemne ca asa stau lucrurile peste tot in lume. Dar in Romania e chiar mai rau, mi se pare. Fotografia de presa e vazuta, in majoritatea cazurilor, drept "o ilustratie la text", care trebuie pusa in principal din ratiuni de echilibru grafic, nu ca "furnizor de informatie". Si desi toata lumea e de acord ca "o imagine face cat o mie de cuvinte", cei mai multi se multumesc cu "poze generice", de arhiva, si cu "mug shots". De aia sunt si asa urate ziarele noastre.

Ca dovada, Clubul Roman de Presa nici nu are, la premiile anuale, categoria "fotojurnalism" (sau nu avea, poate acum are, de pe site-ul lor n-am reusit sa aflu). Pulitzer, din 14 premii, acorda doua pentru fotojurnalisti.

Ce credeti? Este vreo iesire?