ma bucura gandul ca ai avut rabdarea sa imi citesti "prostiile".
multumesc pentru ganduri, ...si te rog lasa-ma sa iti zic la ce fel de fosfene m-am referit:
fosfena, fosfene: sezatie care apare sub forma unor puncte luminoase atunci cand inchidem ochii si apasam cu degetele pe pleoape.

toate cele bune tie:)

**vreau sa afirm o chestie strict personala: oamenii si comportametul uman, ma scarbesc atat de mult uneori,[chiar introspectand] atat de mult incat gandul ma duce la organele lor si intestinele lor, la mirosul pe care acestea il au, la cat de murdari sunt ei, si cum sunt ei constituiti ca "mecanism"- sa zicem...e vb de o imagine groteasca si nebuneasca, obsesiva... de "gustul" pe care il am in urma interactiunii....

apoi lasand asta la o parte am decis -inteligibil vb- am decis sa nu mai lucrez cu oameni, ci cu esente...un fel de exercitiu: sa ignor aparentele, de orice natura ar fi ele, sa nu am in vedere chestiile defaimatoare, ci atunci cand ii judec, analizez si ii etichetez..sa vad in ei esenta..substratul, ceea ce ii constituie calitativ...sa le observ virtutea, substratul personalitatii, sheletul intelectual, maniera de actionare in viata.....cam drastic, nu?

ai dreptate in privinta superioritatii pe care cu totii tintim a ne-o afirma..insa are ea substrat?..si bineinteles ca depinde de caz...
consider ca gradul de prostie, sau de "ingustime"-pt a ma exprima mai subtil- ne caracterizeaza in aceeasi masura in care ne caracterizeza si gradul de inteligenta pe care il avem...pt ca tre sa recunoatem : cu totii le avem pe amndoua dar in masuri diferite...nimeni nu e perfect inteligent...in aceeasi masura in care nimeni nu are cum fi perfect prost...exista asa ceva oare?????
cel mai bine este cand din valori negative poti naste ceva productiv..eu, din invidie creez...dar imi recunsoc acet defect...sunt invidioasa
cel mai bine este sa privim uneori deasupra noastra ori inauntrul nostru, sa ne analizam si sa incercam a ne autodepasi....apoi am avea dreptul, in urma constatarilor facute, sa afirmam lucruri despre altii, si sa ne credem superiori...depinzand de caz bineinteles

multe de spus si atat de putine totusi, caci ele se concentreaza in noi si in esentele noastre...

:) dap...si unde mai pui ca ma gandeam ca-s data afara din cafenea pt lipsa activitatii mele...eh ce-i drept ca nu prea ma ocup, am multe de zis, nu vreau sa enervez cu gandurile mele...nu vreau sa plictisesc......si apoi am mai afirmat, eu ridic problema si prin acest fapt, cumva ascunse in intrebari se afla si parerile mele...

putin cer, tot albastru e!

daca io tolerez?....hm..la mine toleranta se manifesta sub forma de indiferenta si ignoranta,si nu de acceptare....mai apoi incerc pe cat posibil sa ma feresc de lucruri care ma deranjeaza; daca ele apar -ripostez, chiar si in mine, chiar si in scris, chiar si activ, prin ironie, critica, judecare...incerc insa sa nu imi bat capul cu "dezgusturi" si sa ma focalizez asupra "bunatatilor", in orice masura...ei bine, in cazul acestora, daca e vb de un scop calitativ, veritabil si pt mine, tolerez mijlocele si chinul lor dezgustator...
e un subiect lung de dicutat...acum asta e ceea ce gandesc, voi reveni...

[ce intentionez insa este intr-adevar putina filozofie, si nu raspunsuri la intrebarile mele in mod obligatoriu...intrebarile sunt puse pe moment, sunt variante, devieri, alternative pe care subiectul le poate naste...]

intrebarile cu privire la nimic scot in evidenta lipsa de initiativa a oamenilor, raspunsuri aruncate-n fuga, negandite, sau spuse din confort si la intamplare....
si eu folosesc nimicul..si desi imi pare ilogic ca din nimic sa se poata naste ceva, incerc sa-l fac cumva "productiv", desi productivul acesta nu inseamna neaparat "calitativ"....aici am demostrat intr-o mica masura ca din nimic iese ceva-ul...

*nimicul pentru mine nu este nicidecum o preocupare, il adopt uneori din lipsa de initiativa, din oboseala initiativelor, din initiativa insasi de a aborda nimicul…
*aici observam ca nimicul e o stare, il abordam, deci el se coboara in noi…deci nimicul este ceva, din moment ce ne raportam la el, sau el se coboara in noi…
oare platon i-a facut nimicului ideea lui proprie?, dar asta ar fi insemnat nimicul ca entitate, nimicul in sine, ca idee a nimicului, esenta…

Alte variante de abordare, contradictii la nivel de filozofare:

*”nimicul in sine” nu exista in masura in care nu este in sine, deci nu este o entitate, o categorie...in sinele aici arata defapt contrariul...caci a fi nimic [cel putin in limbaj] nu poate fi ceva, caci e nimic…deci aici raportandu-l la nivelul practic, el poate fi nimic, dar ca ideee, deci in plan teoretic, el trebuie sa fie ceva pt a avea loc in acest plan

*nu exista in sine pentru ca atat timp cat il numim exista si este ceva, deci nu e "nimic", ci este "ceva"...deci negarea nimicului in sine, pt ca in sine s-ar raporta tot la nimic, insa nimicul raportat la nimic, adica la sine, da ceva…da macar raportul ,deci nimicul in sine, nu e in sineun nimic-"gol", ci e ceva…in plus a se raporta la sine ca entitate insemna a-si da importanta; si atunci, nimicul daca e nimic, cum poate fi o esenta care se raporteaza la sine in importanta ei?…deci nimicul este ceva
*nimicul imi pare relativ, si in functie de valorile, aprecierile, limitele fiecaruia dintre noi...caci il punem in relatie, il abordam, il discutam, il numim, il raportam...

*devreme ce "nimicul" denota "lipsa", el nu poate fi ceva-ul, ci contrarul lui...veti zice ca ma contrazic, e doar un alt punct de vedere..
nimicul poate fi vidul, iar vidul isi arata importanta in aceeasi masura ca si plinul, deci nimicul, desi nimic in sinea lui nu se arata lipsit de importanta...
importanta si-o afirma si prin chinuiala noastra de a-l defini, si de a-l discuta, a-l numi si aborda.
*candva am incercat sa nu ma ganddesc la nimic, adica sa simt sinea nimicului in sinea mea...dar nu am reusit bineinteles,...in cel mai bun caz am ajuns sa gandesc nimicul...si astfel din a nu ma gandi la nimic, si a nu face nimic, am ajuns sa ma gadesc la "insusi nimicul"...
*nimicul poate fi deci contradictoriu, ori nimicul raportat la noi duce la contradictii...
*asa cum am zis mai sus pentru a defini nimicul il raportam......insa, mai apoi nimicul raportat la ceva nu poate fi nimic, ci ceva...deci nimicul nu poate fi nimic in sine, ci nimic in masura in care devine ceva...
sa admitem deci ca nimicul devine?
nimicul ca vid?...nimicul ca neant?...dar astea sunt deja alte teme de gandire, la care sper sa jung sa mai reflectez.....voi reveni

[ps: am mai raspuns dar nu mi-a aparut ce am postat]