Trebuie să recunosc că textul dumneavoastră mi-a ademenit conştiinţa într-un plăcut joc al amintirilor, confirmându-mi încă o dată ceea ce mă frământa de ceva timp - cam de când am depăşit prima fază a adolescenţei. Faptul că nu mai descoperim aceleaşi trăiri la recitirea textelor ce ne-au învolburat imaginaţia primei tinereţi s-ar părea că se numeşte maturizare. Sufletul nostru pare a fi o vioară ale cărei corzi redau cu precizie trecerea noastră prin timp. Tinerele corzi ale sufletului nostru de copil obişnuiesc a tremura la atingerea celor mai frumoase şi gingaşe sentimente, mângâiate parcă de mâna firavă a unei copile. Rămân astfel inefabile sentimentele ce ne învăluie în faţa unor cărţi dintre care aţi amintit sau în faţa unor exemple de frumuseţe şi puritate care doar în inima unui copil îşi pot găsi adevăratul ecou. Cu timpul însă, nu pot să-mi explic de ce, sentimentele ni se tocesc, devin din ce în ce mai grosolane, făurite parcă de mâna unui uriaş, iar sunetul corzilor începe să semene cu vocea răguşită a unui contrabas.
Dragostea pare să respecte aceaşi tonalitate. Iubim diferit la fiecare vârstă, inima noastră arzând întotdeauna cu altă flacără.
Cred că fiecare se îndreaptă inexorabil spre un amurg ale sentimentelor, amurg în care emoţiile noastre se vor estompa, devenind din ce în ce mai şterse şi mimând trăiri ce odată au ars cu intensitate pe altarul sufletului nostru.