am vrut initial sa scriu ca-ti multumesc pentru vorbele bune si pentru intelegere. dar m-as si te-as insela daca m-as opri doar la o multumire. fiindca, la fel ca si sora mea, m-ai ajutat sa vad totul cu alti ochi si pentru asta simt ca n-am simple cuvinte sa-mi exprim recunostinta. sufletul meu iti spune insa 'multumesc'.
m-ai intrebat de tati. mi-e inca greu sa vorbesc despre el, desi au trecut 9 ani. am pus mai jos raspunsul surorii mele atunci cand i-am trimis ce-am scris. ea e 'habotnica' familiei si in ea mi-e sprijinul de cand tata nu mai e.
sa ma ierati cei pentru care durerea mea reprezinta poate un moment de intristare. mi-e dor de tata insa si nu stiu cum sa o spun. si simt ca vorbind cu altii despre el il aduc mai aproape. si-o fac public, pentru ca omul care a fost tatal meu merita sa traiasca, chiar si numai pentru o fractiune de secunda, si in memoria altora.

sorella:
"(...) Tati cu siguranta nu te blameaza pentru asta. Cred ca daca ar putea sa-ti vorbeasca, ti-ar spune cat de mult sufera din cauza supararii tale. Il doare durerea ta si ar vrea sa ti-o aline. Te-ar face cu siguranta sa razi, si ar rade cu tine, doar ca sa te scoata din asta. Cum radea el, asa, din toata inima, cu ochii. Si ar cauta sa-ti toarne prin privire direct in suflet, veselia lui.

Ma intreb, cum poti, din tot ce a fost tati, sa ramai cu durere si suferinta cand te gandesti la el. Cum poti sa mai ai resentimente, fie si vis-à-vis de niste preoti pentru care durerea oamenilor a devenit moneda de schimb, cand tati, de-ar fi fost, n-ar fi cheltuit pe ei, poate, nici o emotie. Cand ar fi inteles, si ti-ar fi explicat, pe intelesul tau, ca singurul mijloc de trai este pentru preoti taxa pe care o percep de la enoriasi. Ca Patriarhia le da un salariu mizer si ca ei se bucura, in definitiv, de fiecare eveniment din acesta din care mai pot primi ceva.

Ca ei, ca si toti oamenii, sunt buni si rai. Uita-te la tine in SOS (organizatie umanitara in care am lucrat 7 ani in romania). Oameni care lucreaza cu oameni, mai rau, cu copii, cu situatii dramatice la tot pasul. Spune-mi, in timp, cati oameni sensibili ai gasit? Ai mai gasit macar unul? Vei fi tentata sa spui ca da, dar, daca te vei gandi mai mult, vei realiza ca aveau parti sensibile, dar nu intregi. Nu aveau capacitatea ta de daruire totala. Pentru multi, limitele proprii de generozitate erau bine stabilite. In rest, rutina. In rest, probleme personale peste care vin altii sa se vaite. Cati au capacitatea de a darui? Putini.

Si intri in tagma preotilor. Altii care ar trebui sa fie cu daruire. Si cu har. Cati gasesti? Cam cati sunt si la SOS. Pentru ceilalti, rutina, serviciu pentru care se trezesc dimineata si se imbraca, slujesc, mai o inmormantare, mai o nunta, mai un botez… O slujba de seara, daca au ghinionul sa aiba enoriasi, si cam atat. Iar preotul nostru... tu te poticnesti intr-un om ale carui vise au fost de mult ruinate si pentru care singura ratiune de a fi, poate, sa ma ierte Dumnezeu, a ramas banul. OK, e preot. OK, ar trebui sa fie omul lui Dumnezeu pe Pamant. Cu atat mai dificil pentru el. Responsabilitatea ce apasa pe umerii lor e cu atat mai mare. Pentru ca noi incercam sa-l gasim pe Dumnezeu - unii reusim, altii nu, fara sa stim ca e tot timpul cu noi. Pe cand ei se joaca teribil cu focul. Pentru insensibilitatea lor, pentru transformarea ritualului in sursa financiara si atat, le va fi mult mai greu. N-ai vrea sa fii in locul lor.

Iar tati, dincolo de toate astea ramane omul cel mai minunat pe care l-am intalnit. Si care ne-a daruit din el tot ce a putut. Ne-a invatat sa avem mintea si inima deschisa, sa daruim cu drag, sa nu ne opreasca nimic. O fire vesela, optimista, plina de viata. Bland, bun si intelept. Cati oameni, din cati ai cunoscut, au avut sansa unor parinti ca ai nostri? Cati au fost binecuvantati, cum am fost noi doua, cu o atmosfera de familie linistita si armonioasa? Cand vei reusi sa intelegi si sa ierti? Nu poti ierta ca nu ti-a dat totul? Ti-a dat tot cat i-a stat in limite. Ti-a dat cat a putut el. Nu a vrut sa pici de sus, nu a vrut ca gustul dezamagirii sa-ti inunde sufletul. Il acuzi ca ti-a taiat aripile, ca nu a crezut suficient in tine. I-a fost teama de esec, si a vrut sa iti atenueze caderea. Dar altfel, ti-a dat materialul genetic si educatia necesara sa te uiti intotdeauna in sus, spre mai departe, sa nu fii niciodata multumita si plafonata. Sa-ti doresti sa explorezi mai mult, mereu.

(...) Eu cred ca tu ai ajuns si ai depasit conditia pe care ti-o doreai si pentru care ai fi avut nevoie de sprijinul lui tati. Tati ti-a dat exact ceea ce ai avut nevoie si culmea, exact asta iti lipseste. Increderea in tine la pachet cu precautia de a nu zbura cu aripi de ceara. Iar aripile pe care le ai tu acum nu sunt de ceara.

Mi-esti draga. Si, dincolo de experientele tale nefericite cu biserica, ar trebui sa intelegi ca Dumnezeu are mai putin de-a face cu biserica decat crezi. Biserica este o institutie pe care au facut-o oamenii, initial din credinta, pentru a-L proslavi pe Dumnezeu. Ulterior, s-a rutinat. Dar tu poti avea acces la Dumnezeu, direct, pe scurtatura, fara biserica. Adevarat, asa cum a zis tata, Biblia se poate constitui intr-un manual scris pentru cei mai simpli, iar biserica o poti privi ca scoala. Dar pentru oameni ca tine, ar trebui sa fie evident ca El iti este aproape. In tot ce-ti daruieste. Simt ca nu pot aborda acest subiect cu tine atata timp cat esti inca pornita. Atata timp cat ai in tine stranse multe dureri, pentru care, mai mult ca sigur, Il consideri vinovat, nu pot sa-ti deschid sufletul.

(...mi s-a spus ca pe mine oamenii) si poate Dumnezeu, ma percep ca pe un om bland, bun, generos. Si in clipa respectiva, desi poate parea absurd, am fost recunoscatoare. Pentru ca imi place sa fiu un om bun si generos. Pentru ca imi place sa dau o mana de ajutor, sa pot ghici ce-i trebuie celui de langa mine si sa-l surprind daruindui-i, sa ma hranesc din fericirea si bucuria pe care acesta o simte."

luciana