"de ce credeti in dumnezeu? sau......de ce nu credeti?"

Cred!...iar faptul ca exist este primul si cel mai puternic motiv al credintei mele.

Da, merita sa fim autentici macar din cand in cand, sa ne eliberam de pecetea pragmatismului sec, lipsit de emotie si satisfactie sufleteasca. Bucuria, fericirea nu exista decat acolo unde este si tristete, durere.
Viciul este ceva de care, desi ne face rau, nu reusim sa ne desprindem. Daca a visa este un viciu (desi nu cred!), atunci adopt cu placere postra de viciata si aleg o viata imbibata de sentimnet, de speranta.
Si totusi nu cred ca e vorba de o forma de evadare fortata, de vreun fel de unica altenativa disperata...Visam pentru ca avem capacitatea s-o facem. Nimic nu este intamplator! De vreme de exista in noi aceasta magnifica putere de a ne proiecta dorintele si de a accede la dimensiunile noastre mai inalte (intr-un anume fel, cu totii stim ca putem fi mai buni, ca e loc pentru mai bine), atunci de ce ne-am refuza acest privilegiu?
Probabil ca multora le e frica de nebunie...Ce mod ciudat de a interpreta lucrurile! Oare de ce intr-o lume in care nimeni nu stie ce este aceea nebunie, toti se feresc de ea?!

A risca inseamna a avea incredere minus linistea sufleteasca data de aceasta din urma. Ideea de risc este fundamentata si alimentata in totalitate si in permanenta de ratiune...riscul este rezultatul unei alegeri constient asumate si bine cantarite. Increderea, pe de alta parte, aduce acel plus de speranta si calm, pe care numai spiritul (emotiile, sentimentele, trairile intense etc.) le poate genera.
Cand te lasi pe mana chirurgului in sala de operatie, iti asumi intr-adevar un risc - e perfect logic ca dintre varianta mortii sigure si cea a posibilitatii reabilitarii sa o alegi pe cea de-a doua. Cand insa, spre exemplu, ajungi sa i te dezvalui persoanei iubite, din dorinta de a fructifica acel sentiment de apropiere imbibat de speranta care va leaga, atunci se cheama ca i-ai acordat incredere.

Cineva imi spunea nu demult ca oamenii sunt suma alegerilor pe care le fac. Sunt de acord! Dar trebuie adaugat ca alegerile sunt de naturi diferite...unele pornesc din minte si se repercuteaza in exerior, la nivelul observabilului, pentru ca mai apoi sa se reflecte in simtiri, iar altele pornesc din inima, se izbesc de inima si se consuma in inima! In final nu ramane decat sentimnetul satisfactiei sau al insatisfactiei, al implinirii sau al desartaciunii.

Ca o paranteza, nu exista om eminamente rational. Legatura dintre ratiune si simtire este la fel de permeabila (si totusi gresit inteleasa) ca si cea dintre stiinta si credinta.

Diferentele osatentative dintre omul traditional si omul modern (mai corect ar fi sa spunem dintre stilurile de viata caracteristice lor) sunt in masura se ne ingrijoreze pana in puctul in care ajungem sa construim polemici interminabile si sa nastem dileme perpetue. Aceasta maniera de abordare a problemei (ea exista, e cert!) nu si-a dovedit si nu cred ca-si va dovedi vreodata eficienta. Discutia asta se poarta de foarte multi ani si nu de catre oricine, ci de catre cei investiti cu puterea necesara de a schimba realmente ceva. Si iata, nici un rezultat totusi!

Ce nu inteleg eu este de ce stiinta si credinta sunt plasate pe pozitii opuse. Tendinta de depasire a limitelor, de progres (uneori fortat) de care da dovada omul nu poate izvori dintr-o ambitie meschina. Ea este o caracteristica distinctiva a omului, este ceea ce-l defineste ca fiinta. Un mare psiholog spunea ca omul trebuie sa devina tot ceea ce el poate sa devina - o afirmatie complet logica, care socheaza prin firescul ei. Ori, ideea de devenire implica existenta unui punct terminus, a unui varf, cum spunea cineva mai devreme. Este firesc atunci sa presupunem ca existenta omului nu este nici intamplatoare si nici autodistructiva, ci urmeaza o cale cu o infinitate de posibilitati, care insa converg spre una si aceeasi realitate. Insasi complexitatea acestei existente este o dovada a non-intamplarii.

De-a lungul istoriei omul L-a negat de foarte multe ori pe Dumnezeu, insa de fiecare data, in cicluri aproape egale, s-a intors spre ceea ce-l inalta pe cea mai inalta treapta a evolutiei - spiritualitatea. Timpurile pe care le traim par sa reprezinte apogeul negarii. Se vocifereaza ca ne indreptam spre formarea si consolidarea unei adevarate culturi nihiliste. Se vorbeste tot mai mult despre extinctie, despre un viitor sumbru - apocaliptic, nuclear, nici nu mai conteaza! Pluteste atat de mult negativism in aer, incat negativul in sine pare sa fie anulat: asa se ajunge in situatia in care pentru indepartarea unui rau se foloseste un rau si mai mare! (vezi exemplul bombei atomice).
Eu cred cu tarie ca negarea nu poate deveni a doua natura a omului. La un moment dat roata timpului se va intoarce si ciclul se va relua, iar omul va iesi, ca de fiecare data, mai intelept si mai capabil de a se conecta, de a comunica cu dimensiunile sale mai inalte. O astfel de schimbare nu se poate produce insa la nivel individual-rational. Istoria omenirii este istoria fiecarui om in parte si a toturor in acelasi timp! Indiferent cat de suficienti ne-am parea noua insine, indiferent cat de departe ne va duce valul descoperilor stiintifice si cat de pregnant va fi sentimnetul puterii astfle obtinut, faptul ca ne supunem unor legi imuabile este si va ramane o certitudine care nu-si gaseste contraargumente nici in stiinta, nici in religie. Iar ceea ce este cu adevrat imbucurator (dar, dintr-un motiv sau altul este trecut cu veredea) este ca in tot acest context, omul are libertatea de a se manifesta cum, cat si oriunde doreste, libertatea de a se indrepta spre propriul ideal.

"Si totusi orice are o solutie in viata, mai putin un singur lucru:moartea.Pe linga aceasta, iubirea e ceva trecator, prea efemer.
O persoana poate fi eliminata din minte doar cu ajutorul altei persoane.
Cred ca sufleteste nu suntem niciodata singuri, tinjim intotdeauna dupa cineva."

Este o contradictie de termeni aici. Daca nu suntem niciodata singuri sufleteste, de ce tanjim intodeauna dupa cineva? Eu vad lucrurile din perspectiva opusa, dar pornesc de la aceiasi indicativi: iubire, moarte, singuratate.
Iata:
Intr-adevar, moartea e unica experianta umana care nu are solutie, dar ea este totodata destinul fiecaruia dintre noi. Singura modalitate prin care omul poate infrunta si suporta ideea mortii este iubirea. Asta nu inseamna insa ca ea (iubirea) este un simplu mecanism de apararea menit sa ne indeparteze atentia si gandurile de la finalitatea inevitabila si groaznica a vietii. Iubirea are multe fetete. In ceea ce priveste iubirea de cuplu, ea este o cautare a unei persoane capabila sa ne ofere linistea, siguranta si tandretea de care avem nevoie intr-un anumit moment al vietii. Cand toate acestea lipsesc, iese la iveala singuratatea (care exista in permanenta in noi, dar ramane in stare latenta in prezenta persoanelor iubite), care predispune la melancolie, acea dimensiune specifica fiintei umane.

Intr-un anume fel, sufleteste suntem intodeauna singuri. Tanjeste dupa cineva cel ce intr-un anumit moment al vietii, dintr-un motiv sau altul, nu-si este suficient siesi. Cred ca traim vremuri in care numarul celor care se inscriu in aceasta categorie este in plina crestere. Pe vremuri, omul putea face calatorii indelungate in pustietate fara a innebuni de singuratate, ci intorcand-se spre sine si, implicit, spre Divintate. Astazi, toata lumea isi plange de mila, nimeni nu mai gaseste in el resursele sa-si consume in sine durerea si tristetea si, de fapt, nimeni nu vrea s-o faca!