Draga Alice

Acum chiar ca mi-am amintit de acasa; injuriile tale, tonul de jelanie agresiva si neputinta care razbate din cuvintele tale mi-au recreat tabloul post-comunismului. Eu nu am luat nimic cu mine cind am pleacat, inafara de imbratisarea parintilor mei. Nu am plecat ca sa denigrez nimic, nu am plecat sa fiu umilita si apoi sa reusesc, ca sa dovedesc cuiva din Romania ca pot. Am plecat pentru ca eram datoare fata de mine sa imi traiesc viata in demnitate. Umilintele pe care voi le percepeti ca umilinte din Romania, aici in Canada nu sint considerate injositoare. Am muncit tot felul de munci cu zimbetul pe buze, am progresat si mai progresez inca. Dar cel mai important este ca la jumatatea vietii nu sint blazata, nu sint descurajata si drumul meu spre mine insami inca nu s-a terminat. Ma simt linistita, sint respectata si nu denigrez Romania. Am avut dreptul sa aleg si am ales unde vreau sa traiesc, nu trebuie sa dau socoteala nimanui.
Puterea pe care ne acuzi pe toti ca am fi 'furat-o' la plecarea din Romania, la mine a venit din dragostea parintilor mei. Si din prieteniile pe care le-am legat, cu romani, cu englezi, cu americani, canadieni, rusi, francezi, belgieni.

Injuriile tale vin din neputinta, dintr-un suflet sfarimat. Eu inteleg, si tolerez.

Yana
Eu nu stiu Bucurestiul de acum 35 de ani, dar am citit si am citit mai ales dupa ce am plecat din Ro. Stiu ca era o bijuterie. Dar erau oamenii si viata sociala care il faceau sa fie civilizat.
Eu am vazut deteriorarea din timpul comunismului, apoi dupa '89, am fost socata sa vad ca totul mergea in rau in loc de mai bine. Am locuit 12 ani in Bucuresti, si poluarea, aglomeratia, insecuritatea (furturi, nesiguranta pe strazi seara) au crescut continuu. In primii 3-4 ani mi-a placut enorm. Apoi am inceput sa evit sa merg vreodata in anumite cartiere.
Pentru tine trebuie sa fi fost o excursie dureroasa. Scrie despre amintirile pe care le pastrezi, trimite-ne si noua ce scrii. Asta e Romania pe care vreau sa mi-o amintesc, Romania tineretii parintilor mei.

In 10 ani m-am intors in Ro de 4 sau 5 ori. La inceput senzatia de "acasa" a fost puternica, dar nu era una de siguranta. Cind am hotarit sa emigrez, vizitele in Romania au fost mai putin traumatice. Ma simt acasa doar la parintii mei, cu mincare gatita de mama. Restul e ca o planeta straina, imi vine greu sa ma raportez. Imi place contactul mai des cu oamenii, toti par a avea timp pentru mine, dar ma intristeaza tonul conversatiilor. Totul e vazut printr-o lentila pesimista, si pentru mine asta e de neinteles. Totul e inca generalizat, oamenii cred ca e de cuviinta sa indure pentru ca indura si altii, fara sa realizeze ca au dreptul sa fie fericiti. E ca si cum ar trebui sa iti fie rusine, daca indraznesti sa fii fericit. In Nord America e exact invers, motorul care propulseaza tot aici e dreptul si nazuinta de fericire.