raspuns: da
Edit

Cum spuneam, nu e literatura aici. Nu e nici un strop de poezie. E numai sentiment. Un festival de simtiri de toate felurile si de toate marimile. Glorie si maretie, rusine si umilinta, din toate cate putin. A iubit cineva vreodata un barbat casatorit? DE CE NU VORBESTE NIMENI DESPRE ASTA?

draga zaraza, nu poti avea pretentia de la un tanar sa inteleaga ce este iubirea, atata vreme cat ei cred ca orice simt, dorinta ori nevoie, se numeste iubire.
Cei care nu cred asta, spun ca iubirea e o prostie ori o nascocire.
Adevarata iubire vine de la dumnezeu, chiar daca il blamam uneori pentru ceea ce-si dorea la un moment dat ego-ul nostru si el nu ne-a dat, ori il veneram cateodata sau pur si simplu spunem "bun baiatu" cand ne iese bine socoteala.
Iubirea nu are legatura cu ceea ce e pamantesc.
Gandeste-te ca e imposibil sa fim singuri , noi pamantenii, in universul acesta nemarginit.
Asadar, imagineaza-ti ca nu avem acest corp, pe care ne dorim sa-l imbracam cu haine frumoase, nu ne dorim sex si placere pentru ca nu stim ce inseamna, poate nici nu avem corpuri, decat imagini fara forma, ori imagineaza-ti ca nu avem gravitatie.
Una peste alta, daca ne-am rupe de tot ce e pamantesc si singurul lucru pe care l-am avea sigur ar fi sufletul, ce ar mai fi iubirea?
Cum am mai defini iubirea?
Unii spun ca iubirea pentru cineva este direct proportionala cu masura in care acel cineva ii satisface dorintele, nevoile, pana la cele mai sensibile nevoi, masura in care acesta raspunde asteptarilor.
Ma intreb eu,
daca toate aceste lucruri legate de corp, planeta pamant, si toate cele materiale nu ar exista ori , ar exista intr-o cu totul alta forma,
cum am mai defini iubirea?
Pate cineva sa ma faca sa inteleg?

Eu cred ca egoul ma tine departe de dumnezeu.
Cautand credinta in mine de ceva vreme mi-am pus intrebarea: credinta in ce? In dumnezeu, bineinteles, vine si raspunsul firesc.
Dar ma intreb in continuare, a avea credinta inseamna sa crezi ca exista un dumnezeu, ori sa crezi tot pachetul: el este bun, bland, ne iarta pe toti, atotputernic, etc.
Problema mea e cu pachetul, pentru ca pana la urma a crede ca exista, e o problema de decizie, dar la preluarea intregului pachet te lovesti de egoul tau. Scuze, eu ma lovesc de egoul meu.
Adica sa intorc si obrazul celalalt? Cum asa? Eu sunt mai fraiera? Sa arunc cu paine in cel ce arunca in mine cu piatra? Cu painea pentru care am muncit din greu ca sa-mi hranesc copilul?
Eu stiu ca sunt un om bun, un suflet caritabil, sar in ajutorul celor ce au nevoie, dar de ce nu pot doar sa ma feresc de pietrele aruncate? Cu sunt eu mai rea daca ma feresc doar si nu arunc inapoi cu paine? Egoul meu imi spune; lasa-l in pace, mergi pe drumul tau. De ce trebuie sa faci, asa cum se scrie, demonstratii de crestinatate in acest fel?
A nu se uita ca si egoul vine tot de la dumnezeu si totusi se impotriveste mereu.
Lasa-ti familia si vino cu mine, increde-te in mine, nimic sa nu fie mai presus decat credinta ta! – asa suna chemarea lui Isus. Ce gluma buna! Dumnezeu mi-a dat un copil si odata cu asta mi-a dat sarcina de a-l creste, de-al ingriji. Cu parintii e asemanator. Cum sa lasi totul si sa urmezi pe cineva oricat de bun, sfant, si dumnezeiesc ar fi?
Poate cineva sa ma lumineze?

spune-mi te rog , daca vrei si nu consideri ca sunt prea indiscrata, ai fost indragostita cand ai scris aceste versuri?